In urma cu 7 ani am descoperit maratoanele montane. Inca din facultate, obisnuiam sa merg pe munte si imi placea sa hoinaresc cu rucsacul in spate si cu cortul dupa mine. Am inceput sa merg mai intens in momentul in care am terminat facultatea si m-am angajat (odata cu angajarea a venit si legitimatia CFR, cu care putem merge cu trenul gratuit), deci aveam un atu in plus.
Dar sa povestesc prima mea experienta cu acest gen de competitii. Intr-o zi am vazut pe un site de munte ca se va organiza un maraton montan in Bucegi. Pana la data startului mai ereu cateva luni. Am studitat pagina oficiala a evenimentului si am inceput sa fac calcule-de fapt era un ultramaraton ( 90 km si o diferenta de nivel pozitiva pe urcare de peste 7.500 m). Mi-am zis ca pot face asa ceva pentru ca merg des pe munte si nu e o problema pentru mine si, de altfel, toate traseele din Bucegi le cunosc bine.
Asa ca am demarat procedura de inscriere. Fiind un concurs pe echipe, m-am incris cu prietena mea (actuala sotie). Traseul acopera cam 80 % din traseele montane marcate din Bucegi (cu urcare la Varful OMU – 2.507 m de 3 ori). In cele din urma a venit si ziua startului. Echipat cu bocanici (pe timpul acela nu stiam ca exista adidasi de trail running), bete de treking si un rucsac in care aveam echipamentul obligatoriu plus un sac de dormit (ca nu strica niciodata asa ceva), am pornit vitejeste. Vineri seara pe la ora 8 am pornit in urcare pe Obarsia lalomitei spre Vf. Omu (prima oara). In cele din urma inevitabilul s-a produs. Fiind intuneric si ceata, ne-am ratacit si am. ajuns pe la ora 2 dimineata pe un varf, de unde puteam vedea cabana Omu si Valea Cerbului (pe care urma sa coboram), dar de pe care nu mai puteam inainta. Dupa ce am anuntat organizatorii ca am ratacit traseul, ne-am gasit un adapost intre doi bolovani, am scos foliile de supravietuire si sacul de dormit si asa am petrecut “romantic” restul noptii. A doua zi dimineata am dat-o la vale si am abandonat cursa.
Acest aspect ne-a intarit si mai tare si anul urmator am revenit. Am terminat cursa in 48 ore. In aceasta cursa de anduranta am observat cum reactionez la oboseala, frig, ploaie. Dupa mai multi ani de participare la diverse maratoane, anul acesta m-am intors si l-am terminat in 33 de ore ( un timp relativ bun pentru mine).
Din 2009, de la prima participare am devenit un practicant al alergarilor montane. Pana in prezent am peste 35 de maratoane montane alergate si terminate cu scuces. De la an la an imi urmaresc timpii si sunt din ce in ce mai buni, am inceput sa ma antrenez cum trebuie, sa ma echipez adecvat.
In timpul curselor, (6-7 ore) am timp de gandire destul si de fiecare data trec prin 3 stari foare intense. Prima stare e in momentul startului, in care muzica, participantii care se incurajeaza intre ei creaza o stare de emotie plina de adrenalina, care te face sa crezi ca poti face orice in acel moment. Dupa jumatatea cursei, unde deja s-a acumulat ceva oboseala si numar de km incep sa imi zic “ce caut eu aici – nu puteam sa stau si eu la un gratar sau la o bere la umbra, decat sa alerg pe coclauri si prin boscheti?! Nu imi mai trebuie alt maraton anul asta”. Dar, spre bucuria mea starea asta e scurta, ca pana ce ma gandesc la odihna si la o bere rece se apropie ultimii km ai cursei, unde deja intalnesti sustinatori pe traseu, care te incurajeaza si te felicita. In acel moment intru in a treia stare de euforie, unde adrenalina isi face de cap, nu mai simt oboseala si parca prind aripi si alerg mai cu spor, pana trec linia de sosire si binenteles incep sa-mi fac planuri pentru urmatorul maraton la care vreau sa particip.
La fiecare competifie, fie ea de maraton, triathlon, Iron Man, incerc sa depasesc orice moment de greutate si sa trec linia de sosire. In timpul cursei, pricipalul adversar sunt eu insumi ( daca depasesc si ceva concurenti si ajung mai in fata in clasament e si mai bine). Pentru mine aceste curse au devenit un stil de viata si nu ma simt bine daca trece o perioada de timp si nu am participat la acest gen de competitii, asa ca ne vedem la urmatorul maraton in mijlocul naturii.
“It’s very hard in the beginning to understand that the whole idea is not to beat the other runners. Eventually you learn that the competition is against the little voice inside you that wants you to quit.”
Dr. George Sheehan
48 ore??!?!! OMG….prea tare! Felicitari! 🙂